Am ramas cuminte acasa si am observat ce se intampla in cartierul meu.
La ora 20.15 nimic nu spunea ca ar fi vreun eveniment important si totul se reflecta ca in urmatoarea expunere:


Tineam minte de anul trecut ca destul de multa lume intelesese mesajul Orei Pamantului. Ma aud soptind: ia uite! chiar au inchis multi lumina. Sa vedem ce s-a intamplat anul asta. Am zis sa prind mijlocul celor 60 de minute, ca sa fie corect pentru intarziati, dar la fel de corect si pentru cei dedicati cauzei - care rezista stoic la lipsa de curent electric. Iata poza facuta la 21.00:

Cum? Nu observati nicio schimbare? Pai normal ca par la fel. Am stat si-am numarat: cam 14-15 apartamente "ecologiste" din cateva sute. De observat ca acolo unde-i cel mai luminat apartamentul lumina ramane aprinsa, si ramane, si ramane...


(Mai bine ne-ar fi învăţat cum şi unde se reclamă poluarea luminoasă)

Nu aveam de gand sa scriu despre Earth Hour si sa ma alatur acestei sarabande, ce are loc pe toate mijloacele de comunicare, pentru o ora in care poti sa o faci pe ipocritul cu zambetul pe buze. Dar dupa ce am primit un SMS de la Vodafone, ca sa particip la minunata ora in care ne pasa, n-am putut sa-mi mai continui sceptimisul tacut.

Si iata ca spun: ce rost are sa te prefaci o singura ora pe an ca-ti pasa de Planeta, daca in restul anului consumi in nestire?
Anul trecut, Ora Pamantului a fost pe 29 martie si am "sarbatorit-o". Am inchis toate luminile, computerul si televizorul. Desi era ziua de nastere a surorii mele, ne-am oprit din festivitati si am stat cuminti la lumina lumanarilor de tort. Nu voi calca stramb nici anul asta. O sa inchid lumina, desi televizorul s-ar putea sa stea deschis daca o sa-l apuce pe tata o euforie spontana de suporter de Nationala.

Nu spun ca ora magica si de vis a unpluggedului nu are o idee buna la baza, dar cat de multa hartie, cerneala, biti se consuma ca sa se promoveze evenimentul? Bannere prin oras, reclame la tv, grupuri pe facebook, sms-uri?!?

Mi-ar placea daca de anul viitor ar fi o Ora a Pamantului mai des. De 2-3 ori de s-ar organiza ar deveni chiar un obicei bun pentru noi, fiintele poluatoare si dependente de curent electric. Si ca sa nu uit: de ce nu se gandesc sa faca o ora pe an in care sa nu mai mearga nicio masina pe strada? Asta ar fi si mai bine, ca nu doar centralele electrice emit noxe, mai baieti cu idei de campanii CSR!

Singur prin ploaie nu e un clişeu atât timp cât eşti bine impermeabilizat şi plin de curiozitate. Zilele trecute mergeam pe Calea Victoriei înspre Universitate, undeva de pe la Piaţa Victoriei. Mi-a făcut foarte mult bine plimbarea asta, mai ales pentru că am observat lucruri care, de obicei, nu aveau loc printre atâtea cuvinte.

Am văzut însfârşit contrastul perfect pe care l-am aşteptat toată iarna, dintre un copac a cărui coajă mustea a umezeală şi lemn putred, negru... şi cerul de un alb clinic. Apoi m-a frapat cum pe o porţiune de trotuar se întâlnesc marmura şi asfaltul de parcă un preşcolar ar fi încercat să facă fuziune de culori pe planşeta de desen. Mai puţin pictural, era o peticire de trepte sfaramate alaturi de necesitatea de locuri de parcare. Asfatul semăna a lavă. Mi-am spus atunci că marmura e "spuma mării".

Până nu de curând făceam parte dintre acei 40% dintre români care nu credeau în apariţia crizei financiare la noi. Am trecut peste acesta naivitate, am dat jos ochelarii sceptici şi m-am uitat prin jur. Nu mai este Escada pe Victoriei; nu mai sunt atât de multe magazine pe Victoriei. Totuşi văd o familie, un el cu o sacoşă care pare că are pantofi scumpi înăuntru, urmat de o soţie înaltă şi de... bona care trage căruciorul copilului în sens invers ca să nu-i bată acestuia ploaia în faţă.
Bona oftează. Oare pentru că era obosită sau pentru că acum urmau să intre în magazinul Dior? M-a amuzat imaginea celor patru, dar a fost un rânjet cu multe semne de întrebare prinse printre dinţi. Aş vrea să am la fel de mulţi bani că ei doar ca să înţeleg de ce îţi trebuie o bonă în permanenţă şi cum îţi poţi să îţi tratezi copilul ca pe un accesoriu... Poate că dacă aş avea banii lor aş înţelege.

Pe sistem de porţii yoghine plimbările de una singură sunt si se vor necesare.

despică-mi inima în 4
cresteaz-o frumos cu un cuţit tocit de măcelar
şi apoi trage puternic în patru direcţii.
aruncă o bucată pe spate, înspre sud
şi las-o să ardă de dor, de invidie şi de ruşine.
aruncă o bucată pe fereastră
şi las-o să fie terfelita în picioare,
umilită şi jignită. amăgită de unii şi de alţii.
pe-a treia arunc-o pe tavan.
las-o expusă şi neajutorată. lipită de var
la limita prăbuşirii şi pe buza disperararii.

şi o bucată pastreaz-o,
pune-o la tine în buzunar.
nu-mi pasă de rămân cu un singur ventricul.
voi trăi atât de bine cât timp bucata mea de muşchi cu mişcări ritmice
va sta în grija ta!

Se cerea imperios o schimbare. De obicei încerc să schimb învelişurile exterioare pentru a impulsiona schimbările interioare. Şi nu mi se pare deloc superficial, ci un ultim imbold pentru a ieşi din seria de amânări, de subaprecieri şi de nu e destul de bună ideea, scriu altceva mâine, când îmi vine altă idee. Doar că idei am tot timpul, trebuie doar să mă auto-programez. Început de zi, nimic bun de făcut: scrie! Început de zi, multe planuri şi idei: scrie! Sfârşit de zi, imposibil de adormit, scrie tot!

Revenind de la această introspecţie care s-a autoregurgitat şi s-autodistrus în definiţie, m-am tot străduit să fac un nou template blogului. Poate şi într-o mişcare de inerţie, privind blogurile celorlalţi. Şi aş vrea să mă ajutaţi şi să-mi spuneţi dacă să rămân cu noua imagine sau să mă întorc la cea veche, votând în chestionarul din capul paginii.

Îmi văd în continuare blogul drept un sport. Un mijloc prin care mă antrenez (deşi ar trebui să o fac mai serios) că să-mi împlinesc un vis mai vechi, un vis la care nu pot renunţă. Îmi doresc să fac jurnalism narativ, despre care se vorbeşte foarte bine în blogul asta, care arată cam aşa - Pearls before Breakfast- câştigător Putlizer, şi să scriu în National Geographic.

later edit: m-am dat de 3 ori peste cap si am hotarat ca raman la acest template, cel putin pentru urmatorul semestru.

Stau cu capul în jos, ameţesc şi încep să mă gândesc:

Ne întâlnim în gară, în NY Central Station. Mă iei de mână şi îţi apropii faţa primejdios de aproape de a mea. Mă priveşti în ochi şi apoi ne despărţim.

Tu mergi pe o planetă albastră cenuşie. Gândurile îţi sunt exacte ca rotiţele unui ceas, precise ca tăişul unei săbii, calme precum răcoarea unui gheţar antarctic. Ai braţe din sticla şi picioare de oţel. Pentru tine primăvara durează o singură zi şi noaptea e eternă.

Eu am braţe din rădăcini şi picioare din petale. Când te ating încep uragane. Când mă săruţi viscoleşte.

Nu suntem unul, suntem mereu doi.

Oraşele mici numără anii. Satele trăiesc într-un atemporis nostalgic. Oraşele mari te învăţa să trăieşti în secunde. Oraşele mari te fac să-ţi muşti pumnii că ai ratat autobuzul pentru că ai stat 30 de secunde în plus ca să-ţi cauţi cheile.

Bucureştiul transformă viteza într-un cocon pentru surprize, emoţii intens condensate în fracţiuni de moment.

Un flirt nevinovat la semafor, un zâmbet ce-ţi apare pe faţă după ce vezi un afiş cu artistul preferat. O pală de vânt care-ţi aduce aminte de mersul pe munte şi praful de pe vârful pantofilor care îţi spune că nu ai stat destul astă vară cu degetele-n nisip. Şi totul se întâmplă în mai puţin de un minut.

Mă înviorează garantat o plimbare în cea mai mare aglomeraţie, între Romană şi Universitate, pentru că mă umplu de imagini care-mi duc gândurile spre amintiri ori visuri încrezătoare.

Scufundaţi în patetic şi în redundanţa replicilor cu ochelari roz...Da! Bucureştiul te învăţa să trăieşti momentul, clipa, secunda! Ce altfel te-ar face fericit în mod efervescent când te mişti printr-o mare de betoane?

partea a 2-a


(foto - colectie personala)